APA ACVARIULUI

Subiect: APA ACVARIULUI Joi Aug 05, 2010 8:01 am

APA ACVARIULUI

Peştii ornamentali, precum şi plantele care populează acvariul,
se împart — după cerinţele lor faţă de mediul din bazin — în
trei mari categorii; peşti dulcicoli, peşti de apă semisalină (de
apă „brack") şi peşti marini. După această categorisire, bazată deci
pe biologia vieţuitoarelor care populează bazinul, acvariile se împart
în trei tipuri: acvarii de apă dulce, acvarii salmastre şi acvarii
cu apă marină.
Vieţuitoarele de acvariu cu apa dulce la rîndul lor pot fi împărţite
— după pretenţiile speciei — în mai multe grupe, cum ar
fi: vieţuitoare care pretind apă foarte moale, cu o duritate de 0-
4°D.G. (ca de exemplu peştele Cheirodon axelradi), cele care
pretind apă neutră sau aproape neutră (speciile Rasbora) sau organisme
şi peşti cărora trebuie să le asigurăm apă alcalină sau cu o
duritate mare — 14-18° D,G.
Vieţuitoarele de apă brack provin din zona de interferenţă a
apelor dulci cu cele marine. Pentru a crea condiţii propice acestora,
în apa acvariului adăugăm fie sare de bucătărie pură, fie apă
marină artificială. Organismelor care provin din apă marină trebuie
să le asigurăm un mediu în funcţie de salinitatea apei de
baştină.
Apa de robinet nu corespunde întotdeauna acvariului cu apă
dulce ; uneori ea trebuie tratată (de exemplu, durizată sau dedurizată)
sau necesită măsuri pentru eliminarea clorului excesiv. In
acvaristică se poate întrebuinţa apa provenită din ploi sau zăpadă,
dacă aceasta a fost colectată într-o regiune cu aer curat. Apa din
lacuri, bălţi sau riuri nu se foloseşte direct, fără nici o tratare, deoarece
odată cu ea în acvariu pot pătrunde unele microorganisme,
paraziţi sau alge dăunătoare peştilor ornamentali.
Unii peşti din apele tropicale sau subtropicale sînt extrem de
sensibili şi pretenţioşi faţă de calităţile fizico-chimice ale apei acvariului.
Ei pretind anumite condiţii de mediu, cînd se găsesc în
acvariul ornamental şi altele (temperatură, pH, duritate etc.) cînd
sînt lansaţi In bazinele speciale pentru reproducere.
Asigurarea condiţiilor optime de mediu pentru vieţuitoarele
ce populează acvariul --şi în primul rînd pentru peşti — presupune
cunoaşterea proprietăţilor fizice şi chimice ale apei acvariului.
Fără aceste cunoştinţe nu putem controla calitatea apei din
acvariu şi nici nu putem interveni pentru tratarea sau schimbarea
ei corespunzătoare.
autor ING. Z. KASZONI

Subiect: Re: APA ACVARIULUI Joi Aug 05, 2010 8:04 am

PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE APEI

Temperatura apel. Pentru creşterea peştilor ornamentali şi a
plantelor din acvariu, temperatura apei este cea mai importantă
proprietate fizică. Temperatura apei acvariului depinde de temperatura
mediului (a camerei) in care acesta este amplasat. Apa se
încălzeşte sau se răceşte lent, în funcţie de temperatura camerei.
Trebuie să avem în vedere că dat fiind volumul redus, temperatura
apei din acvariile mai mici este supusă unor variaţii zilnice mai
mari în timpul iernii, cînd temperatura camerei diferă în funcţie de
intensitatea încălzirii.
Plantele şi peştii ornamentali au un anumit optim termic atît
pentru înmulţire, cit şi pentru buna desfăşurare a funcţiilor vitale.
Acest optim variază pe familii, genuri şi specii. Fiecare specie are
un punct termic maxim şi unul minim, dincolo de care survin tulburări
în fiziologia peştelui sau chiar moartea. Asigurarea unei temperaturi
optime, fără variaţii în decursul unei zile este una dintre
sarcinile importante ale acvaristului.
Menţinerea constantă a temperaturii optime a apei se obţine
cu ajutorul unor sisteme de încălzire şi se măsoară cu termometre
speciale, fixate în interiorul acvariului cu diferite dispozitive (inele
de cauciuc, cleme). Apa este relativ rea conducătoare de căldură,
însă masele mici de apă (în acvarii mici) se răcesc uşor. Iată de
ce, în special iarna şi mai cu seamă în timpul nopţii, trebuie să
luăm măsuri suplimentare în vederea asigurării temperaturii constante
a apei în acvariile plasate în camere cu temperatură variabilă.
Culoarea apei. Culoarea trebuie să corespundă pretenţiilor
.speciei de peşte care populează acvariu]. Peştii care trăiesc în
apele de munte sau în rîurile curate preferă apa proaspătă de robinet,
care adesea trebuie dedurîzată sau amestecată cu apă distilată.
Peştii care provin din apele stătătoare, ce conţin multe substanţe
organice, preferă apa cu o uşoară nuanţă galbenă sau
verzuie, iar alte specii pe cea gălbuie-maronîe (trecută printr-un
filtru cu turbă). Culoarea verzuie se poate obţine prin dizolvarea
tripaflavinei în apa curată (2-3%0). Culoarea verde-închis a apei
acvariului se datorează înmulţirii excesive a unor alge verzi, iar
cea albicioasă sau lăptoasă fie înmulţirii unor microorganisme
(Iniusoria, Rotatoria), fie spălării necorespunzătoare a solului, Culoarea
brună caracterizează apa acidifiată. Orice schimbare a culorii
normale a apei din acvarii trebuie sesizată rapid, acţionîndu-se
imediat în direcţia remedierii prin mijloace mecanice sau chimice.
Mirosul apei. Apa relativ proaspătă din acvariu este inodoră.
Nici apa veche, care a fost întreţinută în mod corespunzător, nu
miroase. Mirosul greoi, do putrefacţie este un semnal de alarmă,
indicînd acumularea unor substanţe organice aflate în descompunere
în cantităţi excesive. Hidrogenul sulfurat, eliberat de bacteriile
din substanţele proteice în descompunere, are un miros de ouă
clocite ; acesta indică o stare total necorespunzătoare a apei din
acvariul nostru. Substanţele organice depuse pe fundul acvariului
si neînlăturate sistematic se descompun şi produc gaze (metan, hidrogen
sulfurat, amoniac etc.) care dau un miros urît, pătrunzător
apei acvariului. Cînd remarcăm un miros neobişnuit, trebuie
să procedăm imediat la aerisirea şi filtrarea apei, folosind ca filtru
cărbunele hidrofil, care absoarbe gazele toxice eliberate, precum
şi mirosurile neplăcute. Această operaţiune trebuie repetată
periodic.

autor ING. Z. KASZONI

Subiect: PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE APEI Joi Aug 05, 2010 8:09 am

PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE APEI

Conţinutul in oxigen solvit. Pentru peştii ornamentali şi pentru
celelalte vieţuitoare din acvariu conţinutul apei în oxigen
solvit este de importanţă vitală. Oxigenul apelor naturale, al
biotopurilor din regiunile tropicale sau subtropicale, ca şi din ţara
noastră, provine pe de o parte din asimilaţia plantelor, ca rezultat
al asimilaţiei clorofiliene, iar pe de altă parte din aerul atmosferic,
obţinut prin acţiunea valurilor, a vînturilor sau a ploii.
în apa acvariului oxigenul rezultă din procesul de fotosinteză
sau este introdus cu dispozitivul de aerisire a apei. Cantitatea
de oxigen solvită în apă se exprimă fie în centimetri cubi,
fie in milîgrame şi se raportează întotdeauna la un litru de apă
(greutatea unui centimentru cub de oxigen este de 1,42857 mg;
l mg O2-0,7 cm3).
Intre cantitatea de oxigen solvită şi temperatura apei există
o relaţie directă : cu cît apa este mai caldă, cu atît conţine mai
puţin oxigen şi invers. Un litru de apa curată, Ia presiunea atmosferică
normală de 760 mm, conţine în funcţie de temperatură,
următoarele cantităţi de oxigen solvit:
10°C....................... H,25 mg sau 7,87 cm15°C....................... 10,06 mg sau 7,04 cm'Oa
20°C......................... 9,09 mg sau 6,36 cm3O2
25DC.......................... 8,26 mg sau 5,78 cm3O2
30°C......................... 7,52 mg sau 5,26 cm3O2
Acvaristul trebuie să asigure peştilor cel puţin cantitatea minimă
de oxigen solvit în apă. După observaţiile lui W. Schaparclaus,
cantitatea minima de oxigen solvit în apa acvariului pe care
peştii ornamentali o solicită este de 3—3,5 mg/1 iarna şi de
5—5,5 mg/1 vara. Se recomandă insă ca această cantitate de oxigen
solvit să fie de 5—8 mg/1.
Oxigenul consumat se completează în permanenţă prin aerisirea
apei cu mijloace mecanice. La cantitatea de l 000 l de apă
trebuie să calculăm un adaos de 10 l aer atmosferic pe oră : Ia
o pulverizare fină apa se îmbogăţeşte cu 3,3 mg/1 oxigen, jar la
o pulverizare cu bule mari numai cu 1,5 mg/1. Deci, se poale trage
concluzia că pulverizarea aerului introdus în apă trebuie să fie
fină, cu bule mici şi înceată.
Conţinutul de oxigen solvit în apa acvariului va fi urmărit în
permanenţă. Cea mai simplă metodă de determinare a cantităţii de
oxigen din apa acvariului este următoarea : o butelie specială de
50 cm3 se umple cu apă din acvariu astfel încît astupată cu un
dop de sticlă să nu rărnînâ bule de aer în recipient. Apoi se scoate
dopul şi se adaugă 3—4 picături de soluţie de hidroxid de sodiu
cu iodură de potasiu si 3—5 picături de clorură de mangan. Ca
urmare se formează un precipitat bruţi; comparînd intensitatea
culorii acestuia cu cele de pe scara lui Hofer (se procură de la
laboratoarele de analiză a apei), putem determina cu destulă precizie
conţinutul în oxigen al apei în nig/1 si în cm3/!.
Duritatea apei. Duritatea este determinată de sărurile de calciu
(Ca) şi magneziu (Mg) dizolvate în apă. Măsura durităţii este
gradul de duritate, în acvaristică duritatea apei se măsoară în
grade duritate germană (°D.G.), care reprezintă cantitatea totală
de săruri de calciu şi de magneziu dizolvate într-un litru de apă
nefiartă, echivalentă cu 10 mg/1 oxid de calciu (Ca O). Gradele
franceze compară cantitatea de săruri de Ca şi Mg cu 10 mg
(Ca CO3) pe litru ; gradele engleze şi americane se referă la 0,7 litri de apa
Deosebim duritate de carbonaţi (duritate temporară) şi duritate
necarbonică (duritate permanentă). Prima se diminuează în
bună parte prin fierbere ; hidrocarbonaţii de calciu şi de magneziu
sint combinaţii foarte labile, iar prin fierbere bioxidul de carbon
iese uşor din apă. Duritatea totală este dată de sărurile minerale
de calciu şi magneziu, adică de sulfaţi (ghips, sare amară), cloruri,
azotaţi şi fosfaţi, ca şi sărurile de calciu si magneziu ale acizilor
şi bazelor organice. Şi hidroxizii. joacă un anumit rol. Duritatea
permanentă nu dispare prin fierbere, deoarece sărurile care o determină
nu dispar din apă.
In acvaristică duritatea apei o interpretăm astfel : 0,4°D.G.
— apă foarte moale; 4—8°D.G. - - apă moale ,- 8—12°D.G. - - apă
de duritate medie ; 12—18°D.G. — apă dură; 18—30°D.G. -- apă
foarte dură si peste 30°D.G„ apă neobişnuit de dură.
Oferim acvariştilor o metodă simplă şi practică pentru determinarea
durităţii apei din bazin. Ustensilele necesare : o pipetă
calibrată, cu volum constant, o pipetă Mohr calibrată la unităţi de
zecimi de cms, o mensură, o biuretă şi un vas Erlenmeyer, sub
care aşezăm o hîrtie albă. Mai este necesară şi o sticlă cu reactiv
de stearat de potasiu, pe care acvariştii şi-1 pot prepara cu ajutorul
unui chimist, în laborator.
La prepararea soluţiei de stearat de potasiu cîntărim 10 g
acid stearic şi l g fenolftaleină, pe care le dizolvăm în 800 cm3
alcool metilic -— într-o baie de apă, cu încălzire slabă. După răcire,
neutralizăm soluţia cu lichid de hidroxid de potasiu cu 4%
alcool metilie, astfel ca să rămînă uşor roz. După aceea completăm
soluţia pînă la l litru cu alcool metilic si îl fixăm cu o soluţie de
clorură de bariu n/20, cu factorul 0,780, astfel ca 10 cma clorură
de bariu (diluată cu apă distilată la 100 cm3) să consume 10 cm3
soluţie de stearat de potasiu.
Un cm3 din această soluţie — la analiza a 100 cm3 apă —
corespunde unui grad de duritate german. Soluţia preparată se
păstrează în recipiente (sticle) pentru reactivi lichizi, cu dop de
sticlă.
La determinarea durităţii, biureta fixată pe un stativ se umple
cu soluţia de sţearat de potasiu pină la diviziunea 0. în vasul
de porţelan sau în Erîenmeyer se introduc cu o pipetă sau mensură
100 cma din apa de analizat. Apoi, deschidem robinetul biuretei,
lăsăm să curgă puţin lichid din biuretă în apă şi-1 amestecăm
cu o baghetă de sticlă. Această operaţie se repetă pînă cînd apa
de analizat primeşte o coloraţie roz-mov, ce se menţine şi după
agitare. In acest moment citim pe diviziunile biuretei numărul de
cms consumaţi. Numărul de cms de stearat de potasiu consumat
ne dă gradul de duritate totală a apei.
Pentru a economisi reactiv, putem efectua titrarea (măsura
rea de volum) şi cu o pipetă Mohr cu diviziuni de 0,1 cm3. In vasul
de porţelan introducem 10 cms din apa de analizat. Cînd coloraţia
roz se păstrează, să citim numărul de zecimi de cm3 consumaţi din
soluţia de stearat de potasiu, în acest caz fiecare zecime consu
mată corespunde cu un grad de duritate german. l
Unele specii de peşti ornamentali sau de plante acvatice preferă
apa moale {de exemplu, planta Aponogeton sau speciile de
peşti Hyphessobrycon), deoarece ele provin din ape similare din
unele ţări tropicale. Ciclidele şi caracidele din regiunea fluviului
Amazoanelor se simt bine în apă de duritate medie. Peştele Telmatherina
ladigesi preferă apa dură, de 12°D.G. Din cele de mai
sus rezultă că în acvariu trebuie să asigurăm o duritate a apei
corespunzătoare preferinţelor speciei (sau speciilor), care îl populează.
Valoarea pH-ului sân concentraţia ionilor de hidrogen (pH).
Valoarea pH-ului (pondus hidrogenii - - greutatea moleculelor
de hidrogen) indică caracterul chimic al apei ; neutru, respectiv
acid sau bazic, Acest indice chimic ne arată greutatea ioniîor
de hidrogen (H+) dintr-un litru de apă, în cazul apei sau al
soluţiilor apoase şi de aceea se numeşte concentraţia ionilor de
hidrogen (pH).
în apa pură din punct de vedere chimic, deci în apa neutră,
există zece milionimi de grame de ion de hidrogen. Intrucît este
dificil să exprimăm acest număr printr-un raport ------------= — ,
10.000.000 io'
se foloseşte logaritmul cu semn schimbat (7) din acest număr, în
această apă strict neutră nu numai masa exprimată in grame a
ionilor de hidrogen (H+), purtătorii caracterului acid, este
1/10000000 (IO-7), ci exact atîta este şi greutatea ionilor hidroxil
(OH~) purtătorii caracterului bazic ; de aceea, formula apei pure,
din punct de vedere chimic, este (H+ + OH~) H2O.
Acizii în soluţie apoasă cedează ioni de hidrogen •— cu alît
mai mulţi, cu cît acidul este mai tare. Astfel, concentraţia ionilor
de hidrogen ai apei creste, pe cînd cea a ionilor de hidroxil scade
proporţional. La introducerea bazelor în soluţii apoase fenomenul
se petrece în sens invers : creşte concentraţia ionilor de hidroxil,
iar cea a ionilor de hidrogen scade proporţional. Pe baza acestora,
măsurînd concentraţia ionilor de hidrogen, se poate determina
dacă apa este acida sau bazică.
în acvaristică se lucrează doar cu valori ale pH-ului cuprinse
între 5—9, deoarece valorile acide mai mici (4—5) şi cele bazice
mai mari (9—10} sînt toxice pentru majoritatea peştilor.
Valorile pH-ului se exprimă şi prin zecimale, ca de exemplu :
6,7 sau 7,5 ş.a.
Valoarea pH-ului în acvaristică o interpretăm astfel : sub
5,5 — apă foarte acidă pentru peşti, propice numai unor specii tropicale,
mortală pentru celelalte : între 5,5—6,5 — apă slab acidă,
care nu este vătămătoare pentru peşti, ci chiar favorabilă unor
specii din apele tropicale ; între 6,5—8,0 valoarea este optimă
pentru marea majoritate a speciilor de peşti ornamentali şi din
apele ţării noastre; între 8,0—9,0 apă slab alcalină (bazică), care
nu este încă vătămătoare şi este chiar favorabilă pentru cîteva
specii; şi în sfîrşit, peste valoarea 9 -— apă foarte alcalină pentru
peşti. Valorile peste 9—10 sînt mortale şi pentru speciile cele mai
rezistente.
Valoarea pH-ului nu rămîne constantă; ea se schimbă în
funcţie de procesele biologice ce au loc în acvariu. Urmărirea
acestui indicator nu este o necesitate zilnică. Dacă apar în acvariu
semne de alarmă, ca de pildă agitaţia peştilor, pălirea culorii
corpului lor şi a plantelor sau îngălbenirea acestora, schimbarea
culorii normale a apei etc.( se impune verificarea urgentă a
pH-ului.
Măsurarea precisă a valorii pH-ului se poate face cu un>
aparat electric construit special în acest scop. Pentru acvarist măsurarea
colorimetrică (metodă folosită în chimie) este pe deplin
satisfăcătoare. Metoda se bazează pe faptul că unele culori, de
natură acidă sau bazică, se schimbă în contact cu diferitele valori
ale pH-ului. Aceste culori sînt numite indicatori. Astfel, de exemplu,
roşul de metil, între pH = 4,4—5,6 se schimbă de la roşu la
galben; purpuriul de bromcrezol, între pH = 5,2—6,8, de Ia galben
la purpuriu-închis ; roşul de crezol, între pH = 7,2—8,8, de la galben
la roşu ; albastru] de timol, între pH = 8,0—9,6 de la galben la
albastru. Pentru fiecare culoare de mai sus există nuanţe intermediare.
Uzinele chimice produc amestecuri de indicatori (hîrtie
sau lichid indicatori), cu o scară foarte mare de acţiune, indicînd
valorile între pH=l şi 14. Pentru ambii indicatori există o gamă
largă de culori tipărite, care servesc drept bază de comparare. Acvarişlilor
li se recomandă folosirea indicatorului lichid.
Măsurarea colorimetrică a pH-ului se face în felul următor:
luăm într-o eprubetă puţină apă (12 degete) din acvariu şi punem
cîteva picături de lichid-indicator cu ajutorul unei pipete. După
ce am agitat conţinutul eprubetei, o plasăm lingă scala tipărită de
culori şi, găsind nuanţa potrivită, citim valoarea pH indicată în
dreptul acesteia (de exemplu, pH —6,0 sau pH = 7,0, precum si valoarea
de 0,5 pH dintre aceste două valori). Lichidele indicatoare
universale indică doar cu aproximaţie valorile pH în grade decimale
(1,0) sau in cel mai bun caz, de cîte 0,5 pH. Astfel, dacă acvaristul
doreşte să măsoare şi mai exact valoarea pH-ului va trebui
să recurgă la indicatorii cu domeniul de măsurare mai restrîns,
care indică valoarea pH dintre 4,5—9,6. Un astfel de indicator este
albastrul de btomtimol, colorant ce trebuie dizolvat în proporţie
de 0,1% în alcool diluat de 20%. Acest indicator se poate folosi,
procedînd cum am indicat, între valorile pH 6,0-—7,6. între aceste
valori, albastrul de brorntlmol va indica următoarele gradaţii :
pH=6,0 — galben ; pH—6,2 — galben cu uşoare nuanţe de verde ;
pH = 6,4 — galben-verzui; pH=6,7 — verde; pH —6,9 — verdecenuşiu
,- pH —7,2 — cenuşiu-albăstrui; pH = 7,6 — albastru.
Asigurarea pH-ului optim, în funcţie de cerinţele speciei de
peşte sau de plante cu care am populat acvariul este una din legile
de bază ale acvaristicii şi cheia succesului, în special în reproducerea
peştilor. Deci, trebuie să cunoaştem necesităţile peştilor
ornamentali fn privinţa pH-ului (la speciile autohtone este mai
simplu, deoarece toţi peştii de apă dulce reclamă un pH în jur de
7 — pentru a le asigura valoarea optimă. Dar nu numai peştii, ci
şi plantele au nevoie de un pH optim (în funcţie de specie). Astfel
speciile Cabomba Aponogeton, Cryptocoryne, Umnophyla, preferă
apa puţin acidă [pH = 5,5—7), iar speciiie Sagiltaria, Myriophyllum
$i Vallisneria, apa uşor alcalină (pH — 7—.
Acizii tanlnici şl substanţele huraice din acvariu. Acizii taninici
se găsesc în diferite părţi ale plantelor, dar mai ales în frunzele,
scoarţa şi rădăcina copacilor, Ei acţionează ca acizii propriuzişi,
adică precipită proteinele din soluţiile neutre sau acide, formînd
compuşi insolubili. Acizii humici au, din acest punct de vedere,
o acţiune asemănătoare asupra pielii. Aceste substanţe sînt
compuşi ai acidului galic şi digalic cu glucoze, pe de o parte, iar
pe de alta compuşi cu caracter fenolic (substanţele humice). Unii
peşti de apă dulce, de provenienţă tropicală, necesită prezenta substanţelor
taninice şi humice în acvariu, dat fiind faptul că apele
natale sînt bogate în aceste substanţe. Din desişul pădurilor tropicale
cad permanent adevărate ,,ploi" de frunze care, ajunse pe pămînt,
sint descompuse de bacterii,- substanţele taninice şi humice
conţinute de frunze ajung, odată cu apele provenite din ploi, în riuri
(de aici şi apele negre, întunecate ale lui Rio Negro, sărac in plancton).
Aceste substanţe dizolvate în apa rîurilor, la care s-au adaptat
speciile de peşti, le ocrotesc împotriva acţiunii vătămătoare a
unor bacterii, fa(ă de care sînt extrem de sensibili. Ca atare, absenţa
substanţelor taninice sau humice din apa acvariului dăunează
acestor specii de peşti.
In mod obişnuit în apa acvariilor substanţele taninice şi humice
nu apar, lucru ce impune adăugarea lor în cazul creşterii peştilor
care le pretind, în acest scop putem folosi praful de acid taninic,
precum şi extractele de substanţe humice, obţinute pe cale
chimică, adăugîndu-le apei de acvariu într-o proporţie potrivită.
Aceste substanţe, binefăcătoare, cînd sînt folosite în proporţie corespunzătoare,
pot deveni periculoase dacă dozajul este necorespunzător.
De exemplu, la reproducerea peştilor, spermatozoizii îşi
pierd foarte repede mobilitatea într-o apă excesiv de bogată în substanţe
taninice şi humice. Din acelaşi motiv, membrana icrelor depuse
se poate îngroşa atît de mult, incit să împiedice ieşirea embrionilor
care, ca urmare, vor pieri. Rezultă că trebuie să facem uz
de toată atenţia şi intuiţia noastră de acvarist în dozarea acestor
substanţe. Substanţele taninice si humice in exces, se pot elimina
prin simpla filtrare a apei printr-un filtru cu cărbuni.
Substanţele toxice din apa de acvariu. Apa de acvariu poate
conţine uneori şi substanţe toxice, fapt ce se manifestă la peşti
prin evidente simptome de otrăvire, cum ar fi : lipsa totală a poftei
de mîncare, stare depresivă, de indiferenţă, eventual o stare
agitată, frică excesivă, după care, de obicei, urmează moartea.
Dacă observăm din timp semnele otrăvirii putem salva viaţa peştilor,
mutîndu-i imediat într-un alt bazin, cu apă curată, la aceeaşi
temperatură ; apoi, încălzind treptat această apă, adăugăm cîte 5 g
de sare de bucătărie la fiecare 10 l de apă.
Una dintre otrăvurile care pot apare în apa acvariilor este
clorul gazos ; el provine din apa de la robinet, care este dezinfectată,
în general, >cu cîte 0,25 mg clor la fiecare litru. De regulă, apa
obişnuită de robinet are o concentraţie de 0,1 mg/1 clor în momentul
cînd iese din robinet. Conţinutul în clor al apei se poate stabili
uşor, adăugind la 100 cm3 de apă 3 crna de soluţie de amidon cu
iod. Se adaugă 10 g de amidon lichid de l l de apa, în momentul
tn care aceasta fierbe ; apoi se mai adaugă 10 g cie iodură de potasiu
şi 0,3 g iodură de mercur. Această soluţie se va colora imediat
!n albastru, dacă apa conţine clor. Dealtfel prezenţa clorului
în apă se poate determina prin simpla gustare a apei. O cantitate
de 0,1—0,2 rng/1 de clor poate fi fatală peştilor noştri, mai ales la
o temperatură mai redusă a apei şi în lipsa solului şi a plantelor
din acvariu. Dacă acvariul este amenajat cu sol si cu plante,
această concentraţie nu mai provoacă moartea, dar rămîne toxică.
Putem elimina clorul gazos încălzind apa într-un vas curat sau
avînd grija ca la turnarea in acvariu capătul ţevii de cauciuc să
fie ţinut strîns între degete, astfel încît jetul dispersat de apă să
se elibereze mai uşor de clor. Alte metode sînt: o mai accentuată
încălzire a apei acvariului, concomitent cu o mai puternică aerisire,
sau filtrarea apei prin filtru cu cărbune hidrofil.
Mult mai toxici decît clorul sînt compuşii fenolici, care pot
ajunge în acvariu din apa de robinet, datorită conţinutului în fenol
a substanţelor folosite la etanşeizarea conductelor de apă. Aceşti
compuşi apar însă mai frecvent în apele riurilor, fiind deversaţi
împreună cu alte substanţe poluante de întreprinderile industriale.
Iată de ce este riscant să folosim pentru acvariile noastre apa provenită
din rîuri. Un conţinut de 0,1 mg/i clorofenol poate fi fatal
peştilor.
Substanţele folosite în agricultură, precum şi diferitele insecticide
şi ierbicide (D.D.T.) sînt otrăvitoare pentru peşti. Acestea pot
ajunge în acvariu, cînd sînt folosite la tratarea diferitelor plante
din casa acvaristului sau la combaterea insectelor din cameră.
Amintim că peştii pot muri şi dacă consumă hrană vie {insecte ce
provin din locuri tratate cu aceste substanţe toxice). De asemenea,
trebuie să avem mare grijă ca hrana „vie" să fie într-adevâr vie,
deoarece insectele moarte s-ar fi putut să consume insecticidele
otrăvitoare şi pentru peşti. Şi gazele toxice din aerul încăperii pot
fi dăunătoare peştilor, mai ales dacă se concentrează în apa bazinului
: dispozitivul de aerisire al acvariului pompează In apă aer
comprimat, iar dacă aerul conţine gaze toxice, acestea vor ajunge
în mod concentrat în apă. Extrem de otrăvitoare poate fi nicotină,
a cărei concentraţie de 10 mg/1 de apă provoacă moartea. Nicotină
poate pătrunde în acvariu datorită stropirii plantelor cu diferite
substanţe ce conţin nicotină, precum şi din aerul încăperii
,,otrăvit" cu prea mult fum de ţigară.
Sărurile solubile ale unor metale, chiar si în cantităţi infime,
pot fi extrem de toxice, Ele ajung în apă dacă scheletul metalic
al acvariului nu este izolat corespunzător cu materiale anticorozive
sau dacă dispozitivele de încălzire, uneltele de curăţare sau
şuruburile de aramă ale acvariilor, ale dispozitivelor nu sînt bine
izolate, Va trebui să avem grijă ca apa cu care umplem acvariul
sa nu provină din vase metalice neizolate anticoroziv, ori din caza
nele
de baie, care de obicei sînt fabricate din aliaje ce conţin cupru
sau cositor. (Toxicitatea diferă de la metal la metal; metale
extrem de toxice : cupru, zinc, argint şi mercur; metale toxice ;
plumb, nichel, crom trivalent, staniu, cadmiu; metale mai puţin
toxice: fier, crom hexavalent, mangan cobalt, litiu; metale netoxice
; calciu, magneziu, sodiu, potasiu, bariu, stronţiu).
Deci, vom avea grijă ca apa acvariului să nu vină în contact
cu cuprul sau zincul, deoarece o concentraţie cît de mică în apă
a sărurilor solubile ale acestora este fatală : după W. Speyer, sulfatul
de cupru în proporţie de 0,0002 (2 mg/1), provoacă moartea
peştilor în 20 de ore.
Surse de toxicitate mai pot fi tuburile de cauciuc de cuîoare
galbenă sau neagră, sau tuburile colorate din material plastic (în
locul acestora se vor folosi tuburi de cauciuc de culoare roşie, sau
din material plastic, necolorat). Otrăvirea este provocată de coloranţii
acestor tuburi, care dizolvîndu-se în apa acvariului prezintă
o sursă permanentă de toxicitate. Sînt extrem de periculoase mai
ales tuburile de cauciuc de culoare galbenă, 'chitul proaspăt, amestecat
cu miniu (dacă acesta ia contact cu apa de suprafeţe mările,
nefiind izolat corespunzător) sau cimentul proaspăt folosit la fixarea
diferitelor amenajări din pietre sau bucăţi de rocă pe fundul
acvariului. Aceste „construcţii" fixate cu ciment vor fi ,,clătite"
itinp de 14—20 de zile după amenajare, schimbînd mereu apa, fără
a introduce peştii în bazin. Materialele de izolare folosite la îmbinarea
geamurilor acvariului cu scheletul metalic, mai ales dacă respectivul
material izolant conţine fenoli, sau diferiţi compuşi de
azot care iau naştere prin descompunerea unor substanţe organice
din acvariu sînt de asemenea toxice. Din această categorie azotaţii
(nitraţii) au un grad mai redus de toxicitate, azotiţii (nitriţii) sînt
mai toxici, iar amoniacul este extrem de toxic (100—300 rng/1 de
nitraţi, 10—20 mg/1 de nitriţi sau 0,2—0,5 mg/1 de amoniac pot provoca
moartea peştilor din acvariu).
Substanţele toxice ajung în organismul peştilor prin branhii
şi piele. De remarcat că nu întotdeauna putem stabili prin mijloace1
chimice dacă apa conţine materiale toxice sau nu. O bună metodă
de verificare o constituie testul Naumann. Metoda constă în alegerea
unor exemplare bine dezvoltate de Daphnia magna (nu prea
multe) care vor fi plasate în apa pe care vrem s-o verificăm. Dacă
aceasta conţine materiale extrem de toxice, dafniile vor pieri într-o
zi; în cazul cind substanţele sînt toxice, dafniile mor în răstimp de
10 zile, iar la un grad de toxicitate mai redus, depăşesc 10 zile.
în apa uşor toxică dafniile degenerează lent, spre deosebire de apa
curată în care nu-vor suferi nici o schimbare, chiar după un timp
îndelungat.